BLOG

Guest blogger
David Oprea

Normalitatea. Scurt (și calm) ghid de supraviețuire

Publicat pe 12 August 2016

În România, cu toții ne plângem de reguli: sunt prea multe, ne încurcă activitatea, ne omoară timpul și nervii; când regulile sunt bune, se aplică ori prost, ori (de cele mai mult ori) deloc; când avem o regulă bună care se și aplică, descoperim că excepțiile de la ea acoperă mai multe situații decât însăși regula.

Ce soluție poate găsi un om care lucrează cu regulile (avocat) pentru a combate problema asta? Un nou set de reguli, evident. Indiferent de părerea noastră despre reguli și aplicarea lor, de normalitate în societate sigur avem toți nevoie.  Generația care a cunoscut România interbelică deja nu mai există (fizic). Mulți știu ce înseamnă normalitatea unui stat modern, funcțional, pentru că trăiesc într-unul (și o apreciază suficient de mult încât să fi renunțat la România pentru a trăi în el). Însă majoritatea românilor au avut doar groaznicul privilegiu de a trăi în anormalitate: dictatură, lipsă de libertate economică,  politică și de exprimare, limitarea contactului cu  străinătatea, stat folosit de elita politică doar ca sursă de drenare a resurselor țării, cumătro-capitalism. Faptul că suntem câteva zeci/sute de mii de oameni care trăim exact ca în Occident și găsim savant  la orice oră soluții imbatabile de reformă în Club Control și în Vama Veche (soluții infirmate apoi brutal de votul efectiv la nivel național) nu ne scutește de obligația de a căuta modele de normalitate pentru toată societatea, cel puțin nu până nu avem garanția ireversibilității modelului occidental.

“La trecutu-ți mare, mare viitor”. Și prezentul?

Pentru o resetare a societății pe baze moderne ar fi util să trăim cu o viziune corectă asupra trecutului. E momentul să scăpăm de viziunile protocroniste și național-comuniste și să ne trezim din visul în care toate problemele noastre ca nație se vor rezolva de la sine pentru că, nu-i așa, suntem cel mai frumos și deștept popor. Nu, problemele noastre se rezolvă doar în funcție de modul în care noi înșine ne implicăm, muncim, votăm și interacționăm cu ceilalți (și cu regulile, desigur). De asemenea, după ce ne-am citit și înțeles istoria adevarată, ar cam fi cazul să nu mai pierdem timpul cu diverse conflicte istorice între “foști” și “actuali”, între expropriatori și expropriați, între aristocrați cu sânge albastru și cei cu pile, cunoștințe și relații la partid.

Meritul

Într-o lume normală contează educația, competența și munca, nu frecvența bătăilor din palme, casta profesională din care fac parte părinții și algoritmul de partid. Legitimitatea în demnități și funcții publice trebuie să fie dată de realizări anterioare, nu de grade trecute sau actuale, diplome de doctorat sau de posibilitatea de a folosi girofar. Alte perioade istorice s-au clădit la noi pe distrugerea elitei la putere sau pe relații de castă; o societate normală își construiește o elită pe bază de merit.

Capacitatea de indignare

Când din sfera publică curg nedreptăți fățișe, erori grosolane, decizii luate în mod clar în interesul politicienilor, minciuni năucitoare, acestea trebuie pedepsite imediat. O societate cu cetățeni activi și cu spirit critic, care iau atitudine când identifică abuzuri, nu poate fi pusă în genunchi. Pentru asta trebuie să ne regăsim capacitatea de a ne indigna, pe care am pierdut-o după atâtea decenii de conviețuire cu anormalitatea. Când vom avea asta în toatre straturile societății, vom schimba și atitudinea de ușor dispreț, cel mult compătimire, a politicienilor față de noi. Într-o lume normală, politicienii nu își văd poporul ca pe un  dușman pe care îl mint și de care încearcă să se ascundă în spatele ecranului, off-shore-urilor sau mătușilor.

Responsabilitate

Trebuie să învățăm să ne asumăm greșelile fără scrâșnit din dinți și fără să justificăm orice încălcare a regulilor arătând cu degetul la alte cazuri în care suspectăm (de cele mai mai multe ori în mod greșit) impunitatea. Miniștrii trebuie să raspundă dacă fură sau dacă vând în condiții dubioase active de stat, judecătorii dacă le sunt invalidate hotărârile la CEDO și cei care au mașini de peste 100.000 de Euro dacă accidentează pietoni pe trecere, antrenorii nu trebuie să aibă drept la clauză de reziliere dacă ratează toate calificările. Dacă înțelegem bine responsabilitatea, vom fi în stare să comunicăm și politicienilor că nu noi trebuie să le dăm socoteală lor când le punem la îndoială deciziile greșite, averile și aiurelile debitate la TV, ci ei trebuie să ne dea socoteală nouă. Fără responsabilitate pe toate straturile puterii și societății întregi, nu poate exista domnia legii și nici predictibilitate, garanții importante pentru funcționarea normală a unui stat.

Infra-structuri funcționale

Da, s-a dovedit groaznic de complicat de făcut autostrăzi deși toți vrem să ajungem la Untold și la Electric Castle în 4 ore. Gestionarea construcției de autostrăzi este cel mai potrivit exemplu de anormalitate: astfel de proiecte presupun maximum de competență administrativă, dar au fost gestionate de un organism pur politic (cu buget de vreo 30 de miliarde de Euro în ultimii 26 de ani).  Dar nu este vorba numai despre autostrăzi. După cum ne-a adus aminte cazul Colectiv, în primul cerc concentric al unui stat funcțional este salvarea fizică a cetațenilor săi. Apoi, este vorba despre apă și canalizare în cele 2850 de comune din țară (dintre care jumătate sunt tehnic în insolvență), de protecția pădurilor care au mai rămas, este vorba despre grădinițe, dispensare, spitale, școli funcționale, toate aceste instituții care constituie țesătura comunităților locale. Și este vorba și despre oamenii care deservesc toate administrațiile și serviciile publice, pentru că de competența lor depinde viața noastră.

Statul: Res Publica, nu Cosa Nostra

Normalitate înseamnă un stat care aparține cetățenilor săi, nu un stat pe care clasa politică îl folosește doar pentru a mitui votanții înainte de alegeri, pentru a răsplăti prietenii politici după alegeri și pentru a organiza achiziții publice inutile între alegeri. Trebuie să ne obișnuim cu un stat care face politici publice pentru public, nu pentru politicieni și să îl cerem cu fiecare ocazie. Normalitate înseamnă cetățeni care beneficiază de lucrări/servicii publice de care au nevoie, nu de lucrări din care se scoate maximum de profit cu minimum de competență și creativitate (borduri, panseluțe, monopol pe serviciul de taxi de la Otopeni).

Prioritizare

Într-o societate normală oamenii fac un efort să își vadă adevăratele probleme, nu înghit orice le servește propaganda. Degeaba facem o dezbatere pro/contra eutanasierii câinilor vagabonzi dacă nu avem consens asupra principiului că este anormal să trăim într-un oraș cu patrupezi liberi pe stradă. Într-o societate normală oamenii își urmează neabătut interesele: dacă te deranjează un partid la putere până la punctul în care ți-a devenit insuportabil, nu îți aloci toate resursele să desființezi o construcție politică nouă care încearcă să dea jos partidul la putere. Ne punem de acord că trebuie date șanse unei clase politice noi, dar cum apare o figură nouă o trântim imediat în noroi pentru că nu are … notorietate. Știm foarte bine că avem și vom avea mereu bugete insuficiente pentru a rezolva toate problemele publice; de aceea trebuie să prioritizăm și să alegem întotdeauna proiectele care ne aduc beneficii cât mai concrete cât mai rapid. Desigur, am dori să avem și metrou până la aeroport și o catedrală a mântuirii, și autostrăzi și spitale; din păcate va mai dura extrem de mult până le vom avea pe toate. Trebuie să învățăm reflexul de a alege noi, pentru noi, ce vrem să facă aleșii cu banii noștri; politicienii vor alege intotdeauna proiectele care le aduc cel mai mare câștig electoral (sau de alta natură). Într-o țară normală, conu’ Leonida este excepția, nu regula.

Un stat pentru toți

Ne-am clădit, ca toate celelalte state din jur, ca un stat-națiune. Poate că a sosit timpul să trecem, păstrându-ne, desigur, tradițiile și credințele, la un model în care cetățenii se bucură de apartenența la stat înainte de cea la o etnie. Un stat modern, cu simboluri acceptate de toți, în care diversitatea lingvistică și culturală să fie prilej de mândrie și sursă de venituri turistice, nu de certuri inter-etnice recurente zgândărite de politicieni de 2 ori pe an. Și în care problemele sociale specifice ale unor minorități etnice sau sociale să nu fie băgate sub preș de toată lumea, în speranța că se vor rezolva de la sine.

România nu este o țară urâtă și insuportabilă. Și nici nu-i păcat că-i locuită. România este o țară frumoasă, care ne oferă atât de mult. Din păcate statul român ne oferă atât de puțin că am ajuns să îl urâm. Dar statul nu se poate reforma de la sine, iar politicienii care au promis până acum reforma lui și a sistemului politic nu au putut să o facă, fiind și ei parte a sistemului. Noi suntem singurii care putem să îl transformăm într-un stat normal prin modul în care ne implicăm, muncim, votăm și în care interacționăm cu ceilalți. Și cu regulile.

David Oprea este avocat, a studiat la Paris  și scrie (din când în când) pe blog-ul  Devotat.